cind lumea se strimba
Acum cinci ani, cind lumea era dreapta, eu mergeam inainte. Mergeam la pas asa grabit ca sufletu-mi gifiia din urma strigindu-mi sa-l astept. Nu l-am asteptat. Mai mult: cu-un gest pripit mi-am smuls inima prea plina si am zdrobit-o sub un pas. “Ramii in urma” i-am strigat “grabeste-te apoi de ma mai vrei si eu te voi primi … oricind … de ma ajungi din urma”. Si am plecat voioasa. Nu trecu mult timp insa pina sa observ ca mersu-mi nu era voios defel, ci pasii-mi tirsiiam cu dor privind in urma la inima ce nu venea. O luase ea pe alta cale si la urechea alteia-si batea grabita ritmul. Vreo patru ani am colindat tinjind la inima pierduta, vreo patru ani am tot chemat-o, dar ea nimic, era a alteia. In anul cinci m-am indreptat, mi-am zis ca e momentul. Si-atunci o alta inima veni, ma duse-n tari straine sub cerul instelat, si-mi zise: “asculta-ma! eu asta sint si asta imi doresc”. Si am crezut-o. Dar lumea nu e dreapta caci tocmai cind mi-am aplecat urechea sa aud cum bate inima cea noua, ea disparu, o lua pe alta cale dorindu-si singura sa fie. Si tot atunci, in timp ce trista asteptam sa se intoarca si avind acesta singura dorinta, un slab ecou din spate ma ajunse. E ea, inima dintii, ce bate acum un ritm ce-si cauta ureche. Acuma nu mai merg, ci stau uitindu-ma in departare in dreapta la inima cea noua, in spate la inima cea veche, sa vad care din ele va alege spre mine sa se indrepte … si ma intreb pe care oare sau daca mi le mai doresc.